Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








De vorbă cu Ion Barbu

        de Toma Grigorie

Astfel sunt intitulate cele trei interviuri pe care le acordă poetul celor trei intervievatori, în ordine cronologică: I. Valerian (Viaţa literară, 5 februarie 1927), F. Aderca (Viaţa literară, 15 octombrie, 1927) şi Paul B. Marian (Ultima oră, 28 septembrie, 1929). Reiterarea lor poate aduce în actualitate o personalitate indeniabilă a literaturii şi culturii noastre şi propriile opinii despre creaţia literară personală şi a vremii.

Clasicul poet Ion Barbu este unul dintre pilonii poeziei române interbelice alături de Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi George Bacovia. Este, după cum se ştie, pseudonimul literar al ilustrului matematician Dan Barbilian, profesor la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. Şi-a afirmat înclinaţia spre matematică încă din anii liceului, colaborând la Gazeta matematică şi fiind remarcat de cunoscutul matematician Gheorghe Ţiţeica. În plan secund îşi afirmă şi pasiunea pentru poezie. După absolvirea Facultăţii îşi continuă studiile în Germania. În 1929 îşi susţine teza de doctorat. Publică mai multe studii apreciate, e prezent la mai multe congrese din străinătate, afirmându-se în general ca geometru, dar având şi studii importante de algebră. Matematicianul poet afirma că poezia şi geometria sunt complementare în existenţa sa, iar atunci când geometria devine rigidă, poezia îi deschide un orizont pentru cunoaştere şi imaginaţie.

A fost membru titular al Academiei de Ştiinţe din România (1936), membru al asociaţiei Uniunea matematică germană (1938), membru titular postmortem al Academiei Române, abia în ianuarie 1991.

Ca poet, Ion Barbu este cel puţin tot atât de cunoscut în domeniul literar, deşi opera sa este destul de restrânsă, însumată în cele două volume publicate: După melci (Editura Luceafărul, 1921) şi Joc secund (Editura Cultura Naţională, 1930), dar inestimabilă din punct de vedere axiologic.

Numele de poet îl împrumută de la bunicul său, zidarul, Ion Barbu, la îndemnul lui E. Lovinescu, cel care îi propune să-şi găsească un pseudonim literar. În liceu este prieten cu Tudor Vianu. Mergând împreună într-o excursie, îi promite că va scrie un caiet de versuri şi s-a ţinut de cuvânt. A fost debutat de Macedonski în Literatorul cu poezia Fiinţa (18 septembrie 1918). Versurile scrise până atunci le-a prezentat lui Lovinescu, devenind membru al cenaclului Sburătorul şi colaborator al revistei cu acelaşi nume (1919). Primul critic care fixează liniile clare ale specificului poeziei barbiene de început este acelaşi E. Lovinescu. Despre ciclul de versuri publicate în Sburătorul, criticul apreciază că sunt versuri „de formă parnasiană, de factură largă, cu strofe ca arcuri puternice de granit, cu un vocabular dur, nou, însă cu ton grav de gong masiv” cu o „muzică împietrit㔠(„Un poet nou”, în Sburătorul, I, 34, 1919). Nu-mi propun să indic aici toată bibliografia critică a operei barbiene. Amintesc doar ineluctabila scriere critică a prietenului său, Tudor Vianu: Introducere în poezia lui Ion Barbu (1935). Intenţia acestui comentariu este reluarea opiniilor poetului despre cuantificarea propriei creaţii, dar şi a altor poeţi români şi universali.

După acest scurt preambul de conturare a dublei personalităţi a lui Ion Barbu, despre care se spune pe drept cuvânt că în poezie a făcut tranziţia de la romantism la modernism, ne întoarcem la abilităţile sale de teoretician şi critic literar al propriei creaţii în special, după cum reiese din cele trei interviuri numite anterior. Mă voi opri, pentru început, la o secvenţă din răspunsurile la interviuri pe care o consider cea mai reprezentativă.

Felix Aderca, şi el un scriitor important al epocii, în interviul său la zece ani de poezie ai lui Ion Barbu, îi propune o taxonomie a momentelor creaţiei sale lirice decenale: parnasiană, antopannescă, expresionistă şi „şaradistă”. Poetul aprobă parţial această clasificare explicând ciclurile, cum le numeşte el. Acceptă cuantificarea primelor versuri ca parnasiene, cu caracterele lor: „imaginea placată, distribuţia naiv simetrică a materialelor, «insolubilitatea în aer»”. E de acord c㠄partea negativ㔠este îndreptăţită să fie aruncată la „cariera părăsită a Parnasului”. Îi impută însă lui Aderca neobservarea restului de Parnas cuprins ulterior: „Helada la care aderasem acum zece ani era Helada lui Nietzsche: Elanul cutreierând dinamic fiinţele şi ridicând extatic un cer platonician”. Declară apoi că a procedat la căutarea unei Grecii mai directe, mai puţin filologice, o „Grecie, simplă ipoteză morală”, care duce la „o bornă de civilizaţie şi morală”, cu pitorescul şi umorul balcanic al ultimei Grecii. Aceste preocupări coincid cu „apariţia temei fundamentale – solemnă, neaşteptată”, vizitându-i şi marcându-i versurile: „Moartea şi Somnul” (Nastratin Hogea la Isarlîc, Domnişoara Hus, Cântec de ruşine). Aceste sondaje în „structura nevăzută a existenţei” salvează versurile de „literatura de pitoresc şi de pastişul folcloric”, apropo de calificativul antonpannesc, rugându-l pe Aderca să numească acest ciclul tot balcanic.

Referitor la a treia etapă, a „trecerii prin provincia Expresionism”, îl îndeamnă pe intervievator să vadă în aceasta „o incursiune în sfânta rază a Alexandriei” şi „tema transcendentă din Jazzband pentru nunţile necesare (adică Ritmuri pentru nunţile necesare, cum apare în Joc secund)“. A dorit să decanteze caracterele temei: „sensul feminin al Luceafărului, iniţierea intelectuală, disociativă a cercului Mercur, deopotrivă, în dominaţia triumfală a Soarelui”; să observe elenismul de decadenţă, dar şi prezenţa unui element modern: „tonul gros şi buf în care e scrisă o parte din bucată”, ca şi „ecoul faptei creatoare înregistrat ca un râs fonf al demiurgului”. Precizări de care e bine de ţinut seamă perpetuu în descifrarea poeziei barbiene considerată ermetică în unele studii, calificativ respins de G. Călinescu, în Principii de estetică, susţinând c㠄Paul Valéry şi Ion Barbu sunt doar falşi ermetici, fiind doar poeţi dificili”.

Despre contestatul poem Uvedenrode (decodat ca râpă a vieţii interioare), Ion Barbu se confesează lui Aderca în legătură cu încercarea mereu reluată, prin variante, de a se ridica „la modul intelectual al Lirei”, exprimându-şi intenţia să invite poezia română la „puritatea aeriană”, a poeţilor englezi, „urmând un singur instinct al Cântului”. Despre Uvedenrode îi spune lui I. Valerian că o consideră o creaţie a sa de extremă, „scrisă sub obsesia unei clarităţi iraţionale, deşi la bază stă o experienţă personală”, fiind „o poezie ocazională”. Sugerează la început „un Olimp translucid şi germanic”, care continuă cu o evadare în vis în conformitate cu canoanele poetice trasate şi cu o „sonoritate imanentă”. De aici se poate începe, cred, analiza poemului.

Lui Adreca îi reproşează numirea celei de a patra etape a creaţiei sale „(neinspirat? răutăcios?) şa-ra-dis-tă!”. Respinge calificarea pentru că şarada are un obiect şi „mi-ar înşela ambiţiunea”, obiectul fiind necesar fizicii sau retoricii. În schimb, poetul îşi exhibă intenţia de a propune „existenţe substanţial indefinite: ocoliri temătoare în jurul câtorva cupole – restrânsele perfecţiuni poliedrale”. În ceea ce-i priveşte pe poeţii români contemporani, îşi exprimă opinia mai întâi despre Arghezi pe care îl compară cu Hugo, remarcând, cu mirare şi ironie: „Câtă circulaţie de cuvinte şi ce varietate de teme!”. Pe Bucuţa îl preţuieşte sfătuit de Aderca. Şi aici e un semn de îndoială. La Philippide remarc㠄visul intens arzând acolo”. Vinea cu versul arhaic, „de Carte Orientală”, îl descântă forţând simpatia. Referitor la Blaga, recomandă poemul dramatic Fapta, care dă măsura „întregii figuri pure, aproape neliterare, a acestui poet european”. Despre Baltazar spune c㠄e prea încărcat de daruri”, relevând „accentul neîndoielnic al cântecului”.

Lui Paul B. Marian îi răspunde, în considerentele sale despre „poezia noastră de azi”, referitor la poeziile lui Bacovia din Plumb, că are impresia aparţinerii altei epoci. Apreciaz㠄o netăgăduită durere” şi „un simţ la desenului”, dar nu-l interesează, fiindcă e lirică şi nu conţine „un principiu liberator”. Şi aici revine la Arghezi, despre care îi sunt cunoscute idiosincraziile, nereţinute. Îl consideră un „autor de «reuşite»; astăzi nici chiar atât”. O analiză critică şi într-un fel nedreaptă asupra volumului Cuvinte potrivite găsim în amplul articol Poetica domnului Arghezi (Ideea europeană, 1 noiembrie, 1927), despre care, poate altă dată.

În altă ordine de idei, Ion Barbu i se confesează cu sinceritate nedisimulată lui I. Valerian că se stimează mai mult ca practicant al matematicilor şi mai puţin ca poet, numai în proporţia relaţiei poeziei cu geometria. Pentru că există undeva, „în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia”, înţelegând prin poezie „o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă”. Frumos şi prob spus de către un poet atât de bine integrat în disciplina ştiinţifică a matematicii.

Intenţiona să scoată o revistă cu nume matematic, cu un titlu „arbitrar şi eufonic”, iar pe frontispiciu să înscrie dictonul lui Platon: „Nimeni să nu intre aici, dacă nu-i geometru”. Lasă să se înţeleagă însă că poeţii nu vor fi excluşi. Îşi confirmă încă o dată relaţia sa indestructibilă cu geometria, spunând c㠄rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei.”.

Tot în acest interviu descoperim unele consideraţii ale lui Ion Barbu despre poezia nouă şi despre curentele literare existente. Poezia suprarealistă franceză i se pare a fi ratată iremediabil pentru că nu se adaptează la tipul social, intelectual şi retoric, deci la „marele romantism”. Tentativa de a evoca visurile de noapte este doar o reluare a procedeelor lui Zola, ale naturaliştilor schematici, care înfăţişează doar o parte a „complexităţii realităţii sentimentului”, nerezolvând problema „de lumină imanent㔠care l-a preocupat pe Rembrandt, primul suprarealist. L-a surprins termenul de „lumină obscur㔠prezent la Valéry, în relaţie cu poeziile lui. În literatura română, în paginile Contimporanului, unde era colaborator, n-a aflat „decât la suprafaă anumite puncte de contact” referitoare la problemele discutate.

Vorbind cu Paul B. Marian, respinge alegaţia despre dispariţia poeziei, afirmând c㠄cei vrednici de harul inalienabil al poeziei vor învia în şi mai înalte lumini”. Întrebat despre curentele poetice: expresionism, futurism, dadaism etc., Barbu le consider㠄vechile curente” şi afirmă c㠄e tot binele” în măsura în care au însemnat „o revenire la imaginativ şi romantic”, dar dacă au însemnat „obraznică insurecţie, confuziune pederastă, reclamă dezmăţat㠖 tot răul”.

Poetul matematician Ion Barbu realizează, în general, un rechizitoriu critic la adresa literaturii din habitatul epocii, dar şi cu trimiteri vizionare spre viitor. Este foarte tranşant în taxonomiile sale subiective, dar nu lipsite de autentică relevanţă teoretică şi analitică, venind de la un ilustru om de ştiinţă şi poet de inestimabilă valoare estetică.

 

Nr. 05 / 2021
Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 30 martie 2021

In memoriam George Sorescu

In memoriam Emilian Mirea

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Intelectualitate, dar şi „Şlefuire”
de Gabriel Coşoveanu

Şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din data de 30 martie 2021

Îţi dai seama pe jumătate amuzat (3)
de Gheorghe Grigurcu

Aritmetica poetică a cifrei 3
de Gela Enea

Dante şi Francisc de Assisi
de Adrian Popescu

Votul şi fericirea poporului
de Nicolae Prelipceanu

Securitatea – individual compus
de Mihai Ghiţulescu

Abecedar: Cernobîl
de Cristian Pătrăşconiu

Patimile după Rory
de Dumitru Ungureanu

Romanul antropologic – între călătorie şi identitate
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Cercul Literar de la Sibiu
de Gheorghe Glodeanu

Eseu despre incertitudine
de Gabriel Nedelea

Poezie blues
de Gabriela Gheorghişor

Moţiune Pentru Uniunea Scriitorilor din România

Progresiştii de astăzi sunt, în cele din urmă, urmaşii marxist-leniniştilor de ieri
de Ioan Stanomir

Etică şi spiritualitate
de Iulian Boldea

Autoconfirmarea unei opere de viaţă
de Ştefan Vlăduţescu

Mărturisiri fabuloase
de Aura Dogaru

Poezie
de Ioan Vintilă Fintiş

Poezie
de Cristian Liviu Burada

De vorbă cu Ion Barbu
de Toma Grigorie

Estetica imposturii
de Mihai Ghiţă

Aventuri la malul mării: teatru, violenţă şi indiferenţă
de Daniela Firescu

Melancolie, iubire şi damnare
de Viorica Gligor

Pulsiunea comunicativ㠖 exerciţii de însingurare
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Ascensiunea
de Nikos Kazantzakis

Adrian Murgulescu, de reţinut!
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri